Am imbatranit ...  totusi n-arat mai batran, nu ma simt mai batran, de fapt nici n-au trecut prea multi ani de cand ma simteam tanar ... vreo 3-4. Era o vreme cand intelegeam muzica comerciala, in toata sinceritatea ei tembela. Nu credeam ca o sa ajung sa spun asta, dar mi-e dor de dance-ul acela idiot pe care-l vomitau difuzoarele amplasate strategic pe toata promenada din Mamaia. Era o muzica fara pretentii, cu un target bine stabilit - copii naivi, needucati inca suficient, tineri naivi, needucati inca suficient si adulti naivi, fara sperante de a fi educati vreodata suficient.

Intre timp situatia s-a cam schimbat. Daca te pune dracu sa te duci prin 99% din cluburile bucurestene o sa auzi aceleasi acorduri monotone, aceleasi ritmuri indobitocitoare, care tin zeci de minute fara nici o variatie, fara nici o nuanta, incapabile sa produca vreo emotie, ci doar sa induca o stare bizara de transa oricui s-ar lasa dus in voia lor, purtat de aburii alcoolului.

Aceiasi copii needucati si aceiasi tineri dezorientati, carora li s-au adaugat intre timp hoarde de corporatisti grasi si frustrati iesiti in team-building, dau ritmic din cap ca niste papusi dezarticulate manuite de Dumnezeul lor - DJ-ul. E cel mai tare sa fii DJ in zilele noastre ... oamenii platesc zeci-sute de roni ca tu sa le pui muzica. Nu muzica facuta de tine, doar bucatele "imprumutate" din piese vechi si poate bune, silabe repetate, tipete, sunete artificiale, beat-uri care se invata la prima lectie de percutie, amestecate intr-un melanj grotesc ce urla la tine din boxe cat usa.

Ce animale triste am ajuns daca avem nevoie de acea doza de instinct crud, de uitare de sine, de un moment aproape hipnotic in care sa-ti bagi p*la in atatia ani de evolutie, sa scapi, sa te duci dracu sa te f*ti pe ratiune, pe griji, pe probleme si sa te minti ca macar pentru cateva ore esti fericit cu viata ta mizerabila.