De ce am iubit-o? De ce au iubit-o atat de multi? Ca avea vicii peste vicii si poate multi dintre noi se puteau identifica cu ea? Ca avea o voce imensa si promova muzica de cea mai buna calitate? Ca nu era o papusa gonflabila obsedata de trend si brand?

Oricare ar fi motivul, este un motiv bun. Fiindca Amy Winehouse era in primul rand ea si apoi artista. Reusea astfel sa dea personalitate muzicii ei, lucru ce tot mai putini artisti sunt in stare sau depun efort sa faca. Imi amintesc cand am ascultat pentru prima data piesa ce a facut-o nemuritoare - cel putin pe scena muzicala britanica - Back to Black; simteam greutatea cantecului, versurile ce atarnau in aer ca un voal de plumb, un sentiment bacovian acompaniat de orchestratie divina. Stia sa cante. Stia nu doar sa-si tina vocea sub control ci sa puna si suflet in muzica. Nu era doar inca o voce fenomenala in spatele microfonului, ci era Amy Winehouse, fata tanara, dezorientata de viata, poate uneori si scarbita, bombardata de presa in fel si chip, cautand ceea ce cautam cu totii: sensul existentei noastre.

Revin cu un citat de la Parazitii: "tot ce-i bun tre sa dispara". S-a dus Elvis, s-a dus Kurt Cobain, s-a dus Pittis, iar acum Amy Winehouse si-mi pun intrebarea stupida, "de ce doar cei buni pleaca?" De ce muzica buna mereu are de suferit? De ce adevaratele talente sunt nepotrivite pentru aceasta lume in care traim? De ce voluntar sau involuntar ucidem aceste valori? Mi-ar placea sa stau de vorba cu ei, sa aflu raspunsurile la aceste intrebari, dar nu cred ca voi avea vreodata ocazia...

Iar acum, in final, fiindca poet nu sunt, voi cita versurile acestei artiste care in doar cativa ani de cariera, a scris istorie muzicala...

"You went back to what you knew
So far removed from all that we went through
And I tread a troubled track
My odds are stacked
I'll go back to black

We only said good-bye with words
I died a hundred times
You go back to her
And I go back to black."

Now, let the roses fall...