Sambata dimineata, am zburat 2 ore, mai urmeaza inca una. Tranzit. Am plecat la 6.30 si am ajuns la 6.15.  Am castigat o ora, o sa traiesc mai mult azi; probabil o sa-mi dorm ora castigata. In tranzit, ca si mine, multi rusi urati, o fetita blonda, rusa si urata, neasteptat de urata, un tanar, probabil roman, se uita la accidente de masina reale pe youtube, o femeie incerta doarme pe doua scaune albastre jumate. Tranzit. Suntem amplasati cu totii vis-a-vis de un duty free shop: Travel Value, Lucky Strike, discount shop, vorba aia. Din cand in cand zumzetul enervant al tranzitarilor dezumanizati e interupt de vocea si mai dezumanizata a tinerei cu anunturile. 'Miss Pit from the flight to Chisinau is kindly asked to go to gate 17.'

Aici ascult si, poate mai important de atat, vad in sfarsit documentarul Heima - Sigur Ros live in Iceland. Pe un scaun albastru, dintr-un lung sir de scaune albastre ce strajuiesc poarta 30, aeroportul Ferihegy, Budapesta. Fara numar. Sigur Ros s-au intors la ei acasa si concerteaza pe campii, in camine culturale; cu public, fara public, nu conteaza, a devenit brusc irelevant daca ii asculta cineva.

 Tranzit. Nimeni din jur nu-si da seama cat de mult ma transforma muzica. Minutele trec, eu devin alt om, alti o mie de oameni, unul dupa altul, impreuna cu norii si lacurile si muntii si ceata islandeze. Ma conving sa fiu mai buna, apoi sa urasc, sa ma razbun, apoi sa iert, apoi sa invat sa plec fara sa ma uit in stanga si in dreapta, inapoi deja am invatat sa nu ma mai uit. E esential sa nu ceri parerea celor din jur: islandezii asa fac.

Mai sunt 25 de minute pana la imbarcare si e un crescendo al unei piese din concertul de la Reykjavik, probabil ultima piesa a documentarului. Incerc sa tastez in ritmul ei si al oamenilor solitari din public care se misca. Islandezii nu sunt oameni, ei sunt islandezi. Nu stiu ce vreau mai mult: sa-mi lepad haina de om si sa ma duc la ei, in vizita sau sa-i omor pe toti pentru ca si-au permis sa existe asa, ne-oameni, in timp ce noi ne alergam unii pe altii prin aeroporturi ca niste furnicute anoste. Nu par mai destepti sau mai frumosi decat noi, ceilalti. Iti lasa senzatia ca au innebunit candva, in adolescenta si ca incet-incet, intr-un fel numai de ei stiut, au revenit printre oameni si acum stiu ceva ce noi ceilalti nu am aflat inca.

">