Cand am acceptat provocarea de a-mi infrati urechile cu scursurile muzicale ale lumii nu ma asteptam sa fiu supusa totusiunor asemenea experiente traumatizante. Socul trebuia sa fie mai degrabaauditiv, dezgustul de asemenea si, in general, ochii sa-mi fie feriti de apocalips.
Cineva nu s-a tinut de cuvantul dat si inevitabilul a avut loc. Nu mai am idei, dorinte, simtiri. Totul e mort, totule negru, totul e emo. Sufletul meu de artist creator, creativitatea si incapatanarea naiva de Don Quijote s-au naruit. Sunt acum doar o carcasa goala, populata de fantoma unui flashback obsedant: suncile lui Guta.
Exista lucruri pe lumea asta pe care nimeni nu trebuie sa le vada. Sanii tresaritori si abdomenul cirotic al prim-manelistului tarii sunt doua dintre ele. Cine oare ar fi atat de malefic incat sa sugereze scene de amor salbatic cu burdihanul lui Guta si o palarie de paie? Si femeia aia oxigenata, ea oare nu se teme ca o sa o trazneasca? Sau ca i se va atrofia carnea acolo unde o atinge Guta cu mainile lui incredibil de mici si libidinoase?
Ei bine, apreciez totusi dinamismul indus de efectele speciale si de cascadorii in scenele cu caruta si umorul fin al inmanatului batei. Pacat ca apoi Guta sare pe geam si piftiile ma contra-ataca vizual. Satisfactia imi este insa garantata. Stiind ca ati vazut si voi ce m-a orbit pe mine, ma simt razbunata.
