|
iuliucsv
Newbie
1 mesaje
|
Recenzie album: IRIS - 12 PORȚI (2010)
scris pe 9 nov 2010 23:25 de iuliucsv
Recenzie album: IRIS - "12 PORȚI" (2010) / de Iuliu Constantinescu, 8-9 noiembrie 2010
Formația Iris lansează în 2010 albumul "12 porți" ce aduce un suflu nou în rock-ul românesc actual. După o perioadă în care parcă obosise și după o pauză din motive ce nu țin de muzică, Iris revine parcă mai proaspătă ca niciodată cu un album care este poate cel mai bun material discografic de la "Mătase albă" încoace.
Cele două piese promovate de formație la radio și la TV, "Cât aș vrea să zbor", respectiv "Tăcerea ta", nu reprezintă nici pe departe întregul disc, ci doar un aspect (de promovare) în jungla show-bizz-ului românesc. Chiar dacă cele două piese - relativ reușite la rândul lor, pot crea senzația că Iris a redus turația, ascultarea atentă a albumului dovedește că cei cinci muzicieni nu se dezic nici de data aceasta, propunând un hard rock direct și cinstit, cu accente melodice, din care nu lipsesc ingrediente sonore precum alternativ, punk, pop, gothic sau heavy. Poate că pentru un ascultător Iris, nu ar fi stricat ca elementele de heavy-rock să fi fost și mai numeroase. Chiar dacă sunt tratate teme clasice de rock, albumul sună foarte proaspăt, sound-ul este actualizat, ceea ce nu înseamnă nicidecum o trădare a trecutului. Să ne amintim că în anul 2008, Celelalte Cuvinte au lansat "Stem", un album cu numeroase teme muzicale din anii '80, nefolosite de trupă, împrospătate de sunetul sintetizatorului digital în care au fost îmbrăcate.
Vocea lui Cristi Minculescu este la fel de proaspătă ca și albumul, cu mențiunea că efectele pe voce prezente în anumite momente sunt inutile în cazul lui Cristi. Dar mai bine să analizăm mai în detaliu noua propunere artistică a Iris-ului.
Dacă spectacolele live încep cu "Pământul îl cuprind", albumul "12 porți" debutează de asemenea în forță, cu "Nimeni nu mai plânge" (1) - o risipă de energie benefică și revigorantă după trei ani de secetă discografică. Comparația nu este deloc întâmplătoare. După un efect ce ne amintește că trăim în era digitală și după o scurtă introducere punctată din tumuri în stilul caracteristic lui Nelu, izbucnește prima poartă muzicală, pe un riff de chitară și un tempo ce amintesc de "Pământul îl cuprind" și de altă eră, cea pre-digitală, frumoasă (și) datorită rock-ului adevărat care domnea atunci (uneori până la obsesie) în inimile și în mințile tinerilor în blugi.
Linia basului își face pe deplin simțită prezența și este remarcabilă prin susținerea foarte bună nu doar a acestei piese hard rock, ci a întregului album. Ritm alert, orchestrație la înălțime, iar peste toate apare vocea lui Cristi Minculescu care anunță o (nouă) furtună: "Vaiet de vânt și ploi pe pământ / Nimic nu mai ajunge / Lumea pumnu-l strânge". În această lume, irișii nu renunță la prietenia cu ascultătorul (fidel), ba mai mult decât atât i se adresează direct, în spiritul celebrului "Bună seara, prieteni!", rostit cu voce de tunet la începutul fiecărui concert: "Tu prieten, eu te văd căzut / Nu mai crezi în nimeni / Și simt că ești pierdut / Bun prieten, bunul meu amic / Nu mai crezi în oameni / Și nu poți să faci nimic". Iris reprezintă până la urmă o alternativă la această lume cu pumnii strânși și rămâne o formație care se adresează în special celor care își pierd justificat credința în oameni, celor care aparent pierd în lumea asta asta adormită (spiritual), în care de multe ori parcă este mai bine să pierzi decât să câștigi. Cu toate acestea, Minculescu reușește să redea speranța că "poate într-o zi lumea se trezește și mai bună ea va fi."
Titlul altruist al următoarei porți, "Dăruind vei dobândi" (2), poate da senzația că urmează un pop-rock, cu mesaj șablon. Dar în fapt este vorba despre o (altă) piesă foarte directă și la obiect. Riff-uri scurte și penetrante, care amintesc că Iris-ul a fost influențat de AC/DC, constituie un suport foarte ispirat pentru partitura vocală care supralicitează pe refren, în buna manieră a lui Minculescu din anii '80-'90. Idealismul versurilor, la fel de directe ca și compoziția muzicală, este transformat în realitate măcar atât cât durează piesa. Frica noastră de a dărui cu adevărat și necondiționat este adevărata piedică în drumul către acest idealism. Frica alungă libertatea, dar oare cine poate alunga frica? Pare un risc prea mare. "Oare ce-ar fi, de-ai putea dărui / Toată averea s-o dai?" Poate că nu ți-ai mai pierde viața în van și "s-ar deschide cerul".
Despre "Tăcerea ta" (3) nu sunt așa de multe de spus. O poartă care se diferențiază de primele două și prin care se dorește deschiderea altor porți, cele ale radiourilor și implicit ale ascultătorilor neutri. Totuși trebuie avut în vedere că aceste porți au (prea) multe zăvoare pe ele și nici măcar rock-ul melodic nu le mai poate deschide. Poate că sunt zăvoare construite chiar de aceeași frică despre care am vorbit la piesa precedentă.
"Lumină vie" (4) este un west coast rock care amintește pe alocuri de "Dorința" de pe dublul album lansat la aniversarea a 30 de ani, doar că strofele sunt punctate de chitară în clasicul stil ac/dc-ist. Ca mesaj, este o piesă de protest prin avertisment: "Lumea asta cât e ea de mare / Merge spre abis / Suntem martori fiecare / Nu e doar un vis". Din nou apare motivul fricii care ne ține în chingi: "Dacă ai să te temi, ai să îți pierzi mântuirea". Minciuna este un morav de care omul nu poate scăpa orice ar face, iar frica (profundă) este de foarte multe ori generatoarea minciunii.
Refrenul piesei, plăcut și melodios, nu este doar un loc propice pentru desfășurarea claviaturilor ci oferă și o soluție pentru problemele ridicate pe parcursul strofelor: lupta cea mai adevărată, cea cu tine însuți, luptă din care se naște "lumina vie", care prin credință devine reper în viața ta. Abia atunci poți vedea și simți cu adevărat căderea lumii.
Primul single promovat, "Cât aș vrea să zbor" (5), face parte din aceeași familie cu "Tăcerea ta", totuși deosebindu-se clar de aceasta. O compoziție de rock melodic în care clapele și chitara își împart în mod egal sarcinile instrumentale și care poate umple cu sentimente nostalgice și cel mai ascuns colț al sălii de concert. La fel ca și în alte piese ale albumului, Cristi Minculescu urcă din registrele vocale mai joase (pe strofe) în registrele înalte pe care se așază refrenul. Prin frazarea prelungă și relativ înaltă, solistul transmite pe deplin senzația zborului invocat în refren, amintind în același timp de primul single al materialului discografic anterior - "Iris Aeterna". După înălțimea zborului, refrenul coboară în starea de "dor", Minculescu reușind de asemenea să surprindă magistral și acest sentiment. Solo-ul de chitară se integrează perfect în tabloul melancolico-melodic al piesei.
După trei porți în care s-a rulat cu o viteză inferioară, Iris propune din nou ritmuri (mai) alerte, o dată cu compoziția "Nu te mai preface" (6) care poate fi încadrată fără mari rețineri în rock-ul alternativ. Primele acorduri de chitară îți dau impresia că asculți o trupă tânără de punk-alternativ. Dincolo de aceste aspecte, piesa pune în evidență foarte bine câteva elemente tipice vocii lui Cristi atunci când acesta frazează mai rapid. Vocile de background fac refrenul și melodia mai atractive.
"Prizonieri în noi" (7) debutează cu un riff heavy, care este contrastat în scurt timp de apariția claviaturilor. Piesa - situată la granița heavy metal-ului - constituie momentul cel mai dur al albumului, iar asta se datorează în mare parte chitării. Contrastul menționat anterior creează momentul de pe album cu cel mai gothic sound, specific formațiilor rock din nordul Europei. Antiteza sonoră clape-chitară este întâlnită de mai multe ori pe parcursul acestui material fiind unul dintre punctele forte ale orchestrației, iar momentele cu iz gothic, nespecific formației, dau o culoare aparte pieselor.
Solo-ul de chitară de la "Prizonieri în noi" este bogat și se adaugă solo-urilor de calitate realizate de Valter Popa pe acest album și nu numai. Totuși nu ar fi deranjat dacă ar fi fost mai lung. La nivel de text, se revine la tema iubirii pierdute și la consecințele sufletești ale acesteia, de data aceasta prin ochii ascultătorului care privește către mare.
Prin următoarea poartă, "Lacrimi de stele" (8), ajungem iar la o baladă rock, o poveste de dragoste dintre doi tineri idealiști relatată prin versuri consistente și pline de poezie de o voce cu care Cristi dovedește reale calități de interpret-povestitor. Intervenția claviaturilor de la finalul solo-ului de chitară oferă un pasaj instrumental inedit în contextul piesei.
"Fără tine" (9) este una dintre realizările cele mai interesante ale discului prin temele muzicale și mai ales prin aranjament. Piesa începe promițător cu riff-uri hard & heavy scurte și directe accentuate de baterie, reluate ulterior în cadrul melodiei, cu intrarea făcută de voce în maniera pe care Minculescu a mai utilizat-o pe compozițiile vechi. Refrenul este locul ideal pentru desfășurarea vocii angajate.
Încă un hard melodic, "E un vis" (10), tratat în manieră diferită față de oricare altă piesă de pe album, propune un refren bazat pe tiparul întrebare-răspuns, prin dialogul vocilor de background cu cea a solistului vocal - care face ca piesa să ceară ascultări succesive. Deși chitara domnește pe întreaga piesă, claviaturile se evidențiază din spate prin punctarea fină a temei principale.
În nota albumului, "Vremea binelui" (11) este un pop-hard rock ce bate în alternativ pe alocuri. Bridge-ul și refrenul se bazează pe o voce angajată și prelungă, care interpretează magistral versurile cu un mesaj ce aparent se situează la limita sferei religioase. Dincolo de asta, mesajul versurilor rămâne unul protestatar și plin de optimism în același timp.
Dacă albumul s-ar fi terminat aici, nu cred că s-ar fi supărat nici un fan Iris. Asta pentru că ceea ce urmează este sub nivelul (relativ ridicat) dovedit de formație pe acest material. Este vorba despre "Mereu împreună" (12), o piesă pop-rock începută din bas și fus-cinel - cel mai comercial moment al albumului. Mesajul este foarte accesibil, riscând să fie și foarte superficial. Refrenul onomatopeic, pune în valoare calitățile vocale ale lui Cristi și cam atât. De fapt, aceste calități vocale și interpretarea profesionistă a celor cinci salvează cumva piesa.
Profesionalismul în interpretare, compoziție, aranjamente și orchestrații a celor cinci componenți este de fapt o caracteristică a întregului material propus de Iris pentru anul 2010. Din acest punct de vedere "12 porți" poate constitui cea mai mare realizare discografică (rock) autohtonă a anului.
"12 porți" prezintă unitate artistică și are cursivitate de la început până la final, chiar dacă piesele sunt bine conturate și individualizate, ceea ce este iarăși un plus, pentru că nu apar momente redundate, ce ar putea induce ascultătorului o stare de plictiseală sau de monotonie. Este un material echilibrat, trecerea de la momentele hard la cele mai soft realizându-se foarte firesc. Nimic nu este forțat, iar asta și datorită experienței celor cinci muzicieni: Cristi Minculescu (voce), Nelu Dumitrescu (tobe), Doru Borobeică "Boro" (bas), Valter Popa (chitară) și Relu Marin (clape). Dacă fiecare piesă este o compoziție colectivă a celor cinci, versurile aparțin tandemului format din Cristi Minculescu și actorul Constantin Rădoacă, cu mențiunea că la piesele "Tăcerea ta" și "E un vis" și-a adus aportul la acest capitol și Mihai Alexandru, producătorul muzical al albumului și mai vechiul chitarist al trupei din perioada 1986 - 1989. La înregistrările muzicale și la mixajele pieselor și-a dat concursul Manuel Savu, alt fost chitarist la Iris, la începutul anilor '90.
Mai viguros decât "Iris Maxima" (2005) și mai concentrat decât "Cei ce vor fi" (2007), "12 porți" arată o trupă (încă) tânără care poate entuziasma și electriza ascultătorii tineri de muzică de calitate (atât câți mai sunt) și nu doar nostalgicii care acum 20-30 de ani umpleau sălile de concerte și "toceau" vinilurile cu Iris. (Iuliu Constantinescu)
Iris - 12 porti - (c) 2010 Roton.jpg (25.98 KB)
Editat de iuliucsv pe 9 nov 2010 23:36
|
 sus |
|
|
|
|
|
